Iepuraşul de Paşti – un vechi simbol

Ca şi Crăciunul sau alte sărbători creştine, şi Paştele se hrăneşte din plin din tradiţiile păgâne. Unul dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite imagini pascale, iepuraşul, are în spate o întreagă simbolistică ce ne duce până în vremuri mitice. Iepurele se înscrie în linia bestiarului selenar şi a arhetipurilor asociate clarului de lună.

În arta medievală creştină animalul avea o semnificaţie aparte. Se credea de mult, după cum aflăm de la Pliniu, Plutarh, Filostrat sau Aelian, că acesta este hermafrodit, ceea ce a condus la conexiunea cu Fecioara Maria datorită credinţei în reproducerea sa fără pierderea virginităţii. Iepurii figurează în manuscrise şi în reprezentările nordice ale Fecioarei cu pruncul. De asemenea era asociat cu Sfânta Treime în cadrul motivului celor trei iepuri uniţi, motiv răspândit în părţile importante din bisericile engleze, semn că iepurele avea o mare importanţă în imaginarul bisericesc medieval.

Stabilirea unor paralele cu ouăle pascale poate fi datată în secolul al 15-lea în Germania, când catolicismul domină zona şi asimilează credinţele păgâne preexistente. Primele legende ale iepuraşului care face daruri datează din aceeaşi perioadă. Ba prin 1680 se şi publică o poveste despre iepurele care ascunde darurile pascale într-o grădină. Aceste legende au fost exportate cu succes în SUA datorită imigranţilor germani care au colonizat Pennsylvania, contaminate curând de imagini cu cuiburi în care apar iepuraşi şi ouă colorate.

Dar iepurele  este şi un vechi simbol al fertilităţii, prezent în toate mitologiile. Sălbatic sau de casă, se leagă de divinitatea Pământului-Mamă, de ideea de regenerare şi înnoire neîntreruptă a vieţii. Este o fiinţă selenară, care întruchipa o veche zeiţă germanică, Eostra, mitologizare a primăverii şi fecundităţii, încă adorată în mediile rurale ale secolului al 13-lea. Mai înainte, saxonii celebrau venirea primăverii prin festivaluri tumultoase, pe care misionarii creştini n-au avut altă soluţie decât să le integreze. Festivalul păgân al Eostrei coincidea de altfel cu învierea lui Iisus, prin urmare avea sens o adoptare a sa sub mantie creştină.

Iepuraşul de Paşti nu este o invenţie modernă, ci şi un vechi simbol lunar. Luna apare  uneori în forma unui iepure. În Europa, Asia sau Africa petele de pe lună reprezintă iepuri…ba mai mult, pentru azteci aceste pete proveneau de la un iepure pe care un zeu i-l aruncă în faţă, imagine cu conotaţii sexuale. Anii iepurelui din calendarul aztec se află sub semnul lui Venus. Unele triburi maya vorbeau despre salvarea lunii de către un erou iepure, deci salvarea vieţii care se reinnoieşte datorită lui. Acest mit face din iepure un erou civilizator, asa cum îl consideră şi siouxii winebaga. Însoţind luna, el împarte cu aceasta latura tainică, incognoscibilă a realităţii pe care, domesticit, o oferă şi oamenilor devenind un soi de intermediar. Menebuch, marele iepure al algonquinilor, este singurul care face accesibilă taina tatălui arhetipal. În acest sens s-ar putea apropia şi de simbolistica ce îl însoţeşte pe Iisus, iar natura sa blândă ne duce cu gândul la mielul creştin. De altfel, după creştinare aceste triburi au făcut paralela cu un Mesia selenar.

În mitologia egipteană Osiris apare cu chip de iepure, tot în ideea de regenerare periodică. În taoism, pentru că iepurele moare, ca şi luna, pentru a renaşte, el devine cel care pregăteşte băutura pentru nemurire. La umbra unui smochin pisează ierburile magice. Fierea lui era folosită de chinezi pentru a topi lama de oţel a săbiilor tocmai în speranţa unui transfer de putere şi nemurire. Birmanii îl considerau chiar un strămoş mitic.

Iepurele este totodată contradictoriu, ambivalent, fast şi nefast. Ca şi luna, de care îl leagă şi semnificaţia sexuală. În Cambodgia se credea că ploile fecundatoare se datorau împerecherii iepurilor. Ţăranii azteci credeau nu doar într-o divinitate iepure, ci în 400, exprimând beşugul. Acelaşi animal reprezenta şi lenea sau beţia, deci cuprindea şi binele, şi răul.

De multe ori a fost asociat şi cu risipa, nestăpânirea, desfrâul, întrucât este simbol al vieţii elementare, instinctual, pe care raţiunea ar vrea să le controleze. În vremea iluministă din istoria unui popor, teama faţă de puterea distrugătoare a instinctului tabuizează animalul , aşa cum vedem în Deuteronomul şi Leviticul. Interdicţii asupra consmului de carne de iepure găsim la celţii bretoni, la popoarele baltice şi în mai multe zone asiatice. Nici ţăranii şiiţi anatolieni nu îi consumau carnea, dar din alte motive: îl considerau animal divin.

Referinţe:

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, “Dicţionar de Simboluri”, Bucureşti, 2004;

http://www.occultcenter.com/2008/03/easter_bunny_origins/;

http://www.holidays.net/easter/bunny1.htm.